Cumpărăturile recente ne-au văzut căutând oferte grozave pe carduri microSD și, odată cu aceasta, ne-am dat seama că mulți dintre noi nu mai dețin telefoane cu slot de expansiune de memorie. Acest lucru ne-a trimis într-o plimbare prin memorie pentru a revedea istoria microSD-ului.
Acum câțiva ani am făcut o retrospectivă a cardului de memorie, cu MMC, SD, Memory Stick și altele asemenea. Astăzi vrem să ne concentrăm exclusiv pe microSD pentru că este – la bine și la rău – cardul care a câștigat războaiele formatelor.
Aceasta este istoria veche acum, avem un articol de acum peste un deceniu care detaliază adoptarea tot mai mare a microSD. Cu câteva excepții, acesta a fost formatul cardului de memorie al majorității producătorilor. Privind în urmă, a fost o victorie ușoară – MMC și SD (și chiar și miniSD-ul de scurtă durată) erau prea mari și într-adevăr doar Sony împingea Memory Stick.
Procentul producătorilor de smartphone-uri care au introdus microSD în 2010
microSD, cunoscut și sub numele de „TransFlash”, a fost lansat în 2004. Primul telefon care a folosit noul format de card a fost cu siguranță un Motorola – sunt câteva modele care au apărut în 2004, dar există unele dovezi că Motorola E398 cel primul.
E396 putea reda MP3 și a venit cu un card de 64 MB în cutie. Nu multe melodii s-ar potrivi pe el chiar și cu compresie puternică, dar ai putea oricând să-l scoți și să-l înlocuiești cu un card nou.
Acest telefon are un loc important în istorie deoarece a stat la baza Motorola ROKR E1 – primul telefon cu suport iTunes. Apple a controlat 75% din vânzările de muzică digitală în 2005, iar asta depindea în mare măsură de succesul iPod-ului. Cu toate acestea, Steve Jobs a văzut pericolul pe care îl reprezentau telefoanele pentru playerul său muzical de buzunar și a vrut să intre și pe această piață. ROKR a fost un eșec, dar telefonul care a urmat a fost, să spunem, un succes uriaș.
microSD este o versiune mai mică a cardului SD. Există câteva diferențe minore (altele decât dimensiunea, ne referim), dar sunt suficient de mici încât un adaptor pasiv se poate converti de la microSD la SD de dimensiune completă. Acest lucru a fost util pentru conectarea cardului la un computer pentru a încărca melodii pe acesta sau pentru a descărca fotografiile și videoclipurile pe care le-ați făcut pe telefon.
Această relație a însemnat că îmbunătățirile microSD au coincis cu evoluția cardului SD. Prima schimbare majoră a venit în 2006 odată cu introducerea standardului SDHC – HC pentru „High Capacity” – standard.
Anterior, cardurile aveau o capacitate de 2 GB. SDHC l-a extins la 32 GB și a făcut ca suportul pentru FAT32 să fie obligatoriu. Acest sistem de fișiere nu permitea doar hărți mari, ci și fișiere mari (până la 4 GB).
Următorul mare salt a fost în 2009 cu formatul SDXC, „eXtended Capacity”. Acestea au adus limita la 2TB și au trecut la exFAT, o evoluție a sistemului de fișiere FAT32 care permite fișierelor să depășească dimensiunea de 4GB.
În urmă cu câțiva ani, specificația SD a fost actualizată cu SDUC, „Ultra Capacity”, care acceptă carduri de până la 128TB. Va dura foarte mult timp pentru a atinge această limită. De fapt, chiar și zece ani plus vechiul format SDXC nu a devenit încă un factor limitativ, deoarece cele mai mari carduri microSD de pe piață au o capacitate de 1TB.
Primul card microSD de 1TB din lume a sosit în 2019 cu un preț de 450 USD
Capacitatea este cea mai importantă măsurătoare a unui card microSD, dar mai sunt câteva altele de care trebuie să fii atentă. „Clasa de viteză” este foarte importantă pentru unele aplicații deoarece garantează o viteză minimă de scriere secvențială. Clasa de viteză este de obicei marcată pe card dacă știi să citești pictogramele.
Cea mai simplă evaluare este ceva de genul „clasa 2”, care este indicată pe card ca 2 într-un C. Aceasta înseamnă o garanție că cardul nu va coborî niciodată sub 2 MB/s. Există clasele C2, C4, C6 și C10. Cu cât cardul este mai rapid, cu atât mai repede puteți copia fișiere pe acesta.
Unele aplicații în timp real, cum ar fi înregistrarea video, se bazează în mare măsură pe viteza de scriere susținută, atât de mult încât există o clasă specială pentru aceasta. Trece de la V6 la V90, ceea ce înseamnă de la 6 MB/s (suficient pentru videoclipuri cu definiție standard) la 90 MB/s (ceea ce aveți nevoie pentru filmări 8K).
Iată o diagramă la îndemână de la Asociația SD care arată relația dintre viteza de scriere secvențială și rezoluția video. Rețineți că aceasta este doar un ghid, deoarece camerele diferite folosesc codecuri diferite cu lățimi de bandă diferite.
Clasele de viteză SD necesare pentru o anumită rezoluție video (și rata de cadre)
Formatul SD original avea prevederi pentru rate de transfer de până la 12,5 MB/s, care ulterior a fost mărită la 25 MB/s. Autobuzul de date a fost îmbunătățit în continuare cu UHS-I (“Ultra High Speed”), crescând limita de viteză la 104 MB/s.
O prezentare completă a claselor de viteză SD
UHS-II este o mare abatere de la formatul original, deoarece adaugă un rând suplimentar de pini. Aceasta a crescut și mai mult ratele de transfer la 156 MB/s în modul full-duplex și 312 MB/s în half-duplex (adică fluxul de date în ambele direcții sau, respectiv, doar într-o singură direcție). Punerea unui rând suplimentar de pini pe cardurile SD mari a fost destul de ușoară, dar dimensiunea microSD a reprezentat o provocare.
Cardurile microSD UHS-II există, dar sunt rare și scumpe. Și mai rare par să fie dispozitivele care acceptă de fapt carduri microSD UHS-II. Chiar și fără UHS-II, cardurile sunt suficient de bune pentru înregistrarea video de înaltă rezoluție, dar ascensiunea smartphone-urilor a adus o nouă provocare.
Mai multă viteză necesită mai mulți pini – introduceți UHS-II și SD Express
Până acum am vorbit despre cardul de memorie ca stocare pentru multimedia – MP3-uri și videoclipuri. Acestea rămân cele mai populare aplicații. O utilizare mai interactivă este stocarea de aplicații și jocuri, care au crescut în dimensiune și complexitate în timp.
Cu toate acestea, acestea nu sunt utilizări bune pentru cărți, deoarece sunt lente în alte moduri. Videoclipul este înregistrat secvenţial, deci doar vitezele secvenţiale contează. Aplicațiile și jocurile au nevoie de acces rapid aleatoriu și majoritatea cardurilor pur și simplu nu sunt concepute pentru asta.
Cu toate acestea, unele sunt mai bune decât altele – Asociația SD a introdus Clasa de performanță a aplicației. Ambele descriu viteza în termeni de IOPS, operațiuni aleatoare de intrare/ieșire pe secundă. Prima clasă se numește A1 și garantează 1.500 IOPS pentru citire și 500 IOPS pentru scriere. Câțiva ani mai târziu a apărut A2, ridicând țintele la 4.000 de IOPS de citire și 2.000 de IOPS de scriere.
Cea mai recentă dezvoltare este SD Express, care urmează doar exemplul SSD-urilor NVMe și utilizează magistrala de date PCIe. Specificația originală permitea o singură bandă PCIe 3.0 și rate de transfer de până la 985 MB/s. Apoi a venit suportul pentru o singură bandă PCIe 4.0 (sau două benzi PCIe 3.0) cu viteze de până la 1.970 MB/s. Cea mai rapidă viteză posibilă în acest moment este atinsă cu două benzi PCIe 4.0 – 3.940 MB/s.
SD Express necesită pini suplimentari similari cu UHS, ceea ce împiedică adoptarea pe cardurile microSD mici. Și așa cum am menționat, dispozitivele care acceptă pinii suplimentari sunt rare.
Steam Deck poate rula jocuri de pe un card microSD, dar Valve l-a echipat doar cu un slot UHS-I. Aceasta înseamnă că viteze de transfer nu sunt mult mai rapide decât un hard disk care se rotește (timpi de căutare mai buni, dar nici pe departe la fel de buni ca un SSD). Nintendo Switch are, de asemenea, doar un slot UHS-I.
Creșterea cardurilor SD și microSD
Cardurile microSD sunt încă destul de populare, factorul lor de formă mic le-a câștigat un loc în camerele de acțiune, drone și așa mai departe. Și au găsit aplicație în consolele portabile, chiar dacă cardurile SD mai mari (în special de tip SD Express) ar fi fost o alegere mai bună.
Cu toate acestea, popularitatea lor pe smartphone-uri este în scădere. Cum este posibil? Vrem să dăm vina pe serviciile de streaming – câte fișiere mp3 și video aveți pe telefon? Dar despre prietenii tăi? Cu 4G rapid și acum 5G mai rapid și scăderea costurilor de date mobile, streamingul a trecut de la opțiunea viabilă la cea preferată. Datorită Spotify, Netflix, YouTube și altele asemenea, nu aveți nevoie de tot acel spațiu de stocare pe telefon.
Jocurile mobile sunt acum mai mari decât jocurile pentru PC și consolă combinate, dar asta nu va conduce la adoptarea microSD din motivele discutate mai sus. Un joc suficient de mare pentru a fi greu de încadrat în stocarea internă va fi, de asemenea, prea solicitant pentru a fi jucat de pe carte.
Un alt vinovat este capacitatea în creștere a stocării încorporate. 128 GB pare să fie media în acest moment și majoritatea oamenilor spun că au nevoie de 128-256 GB. Cu asta, nu mai este nevoie de spațiu de stocare extensibil.
Știm că unii dintre voi urăsc absolut faptul că majoritatea producătorilor au încetat să-și echipeze telefoanele cu sloturi microSD, în special în clasa emblematică. Din păcate, consumatorului obișnuit pare să-i pese de slotul pentru card la fel de mult pe cât îi pasă de telefoanele compacte. Același lucru este valabil și pentru producătorul obișnuit de smartphone-uri.